Îmi este frică de propriile-mi simţăminte. Sunt pocnit de un frig lăuntric şi de umbre materiale. Îmi găsesc refugiul, cel puţin refugiul moral, într-un cavou-sanctuar săpat direct în stânca rece a piramidei sociale. Suflete absurde mă inundă şi-mi şoptesc versete interzise.

Îmi atrofiez simţurile. Nu mai simt nimic. Nu văd, nu aud, nu simt, nimic nu mă atinge – sunt de neatins. Sunt semizeu atotputernic, devin demiurg.

Mă trezesc într-un râu de suspine. O durere surdă mă trage la fund. Apa chioară, fără simţuri, mă îneacă încet, dar sigur.

Această moarte sentimentală mă aşteaptă în faţă. De pe coasa de catifea neagră curg picături de sânge. De fapt nu curge nimic. Sunt primul demiurg ucis sentimental prin moarte.