Poate nu mai ai răbdare. Poate te-ai săturat. Poate ai vrea să schimbi totul, prietenii, oraşul, familia. Poate vrei să pleci, poate vrei să fugi.

Te-ai săturat să ţi se spună ce să faci.

Te-ai săturat să greşeşti fără să vrei.

Te-ai săturat să greşeşti fără să ştii.

Te-ai săturat să nu ştii şi să pierzi.

Ai reuşit să-l pierzi pe el, fără să vrei, fără să-ţi pese, fără să te doară.

Reuşeşti să o pierzi pe ea, fără să vrei, fără să-ţi pese, fără să te doară.

Nu vreau să mă pierzi pe mine, fără să vrei, fără să-ţi pese, fără să te doară.

Nu vezi, nu simţi, nu-ţi pasă, nu te doare. Tu eşti bine. Noi mai puţin. Dar nu le pasă. I-ai pierdut.

Te-am scos dintr-o cuşcă şi te-am pus în alta. Tu ai tras capacul.

*

Mă simt pierdut, pe un pod al ciudatului, într-un univers absurd, pierdut sub tălpi înalte. Privesc, miros defapt, apa-suflet care se scurge pe sub mine, din mine. Sunt izvorul unui fluviu, pe a cărui pod m-am aşezat uşor, nepăsător, ca un fum amar. Stele licăresc departe, pe un cer incolor, inodor, care nu există în realitate. Ochii lor mă luminează ca stele albastre, mă mint şi mă adulmecă uşor ca un organism pur kinestezic.

Totul e doar dor în mintea mea. Ceaţa din circumvoluţiuni umple şi îneacă universul absurd şi aruncă umbre întunecate pe solul infertil. Poduri ciudate se sfarămă sub presiunea sângelui şi aruncă în aer orice vis sau sentiment. Totul e aici, nimic nu e afară. Totul e aici, nimic nu e dincolo. Eu nu sunt aici. Eu sunt dincolo. Eu sunt nimic.