Studiu de plictiseală

Plictiseala cronică dusă la extrem poate, într-un mod ipotetic, să distrugă orice urmă de social.

Plictiseala macină ca o moară de vânt. Macină suflete goale, suflete-nud, suflete perverse, macină mâini, mâini aspre, mâini încătuşate, mâini înjugate la plugul timpului care brăzdează ogorul orgoliului colectiv, orgoliului social.

Plictiseala e locomotiva creativităţii oamenilor de geniu, creatorii lucrurilor simple ce ucid plictiseala, geniile care au atât de multe circumvoluţiuni plictisite de algoritmi, de logici, de metode, de ideologii, de sentimente. Plictiseala e autorul moral a atâtor creaţii, a atâtor minuni, a atâtor instrumente, a atâtor morţi, a atâtor naşteri.

Plictiseala creează monştri groteşti, căliţi în focurile Gheenei, ascunşi în abisuri înfundate şi înecaţi în apele Styxului. Plictiseala creează semizei îngrozitori în frumuseţea lor, terifianţi în minunăţia lor, creaturi mistuite de zeluri înalte, de scopuri ascunse, de vise încuiate.

Plictiseala e scaunul răsucit pe care nu stau funduri cuprinse de spasme musculare, ci funduri care răsuflă uşuraţi după o masă grea, funduri care oftează din greu.

Plictiseala trece de magia lucrurilor absurde sau de cea a lucrurilor banale. E absurd de banală şi banal de absurdă.

Plictiseala e lipsă, e gol, e pustiu, e vid, e nevoie, e necesitate, e dor. Plictiseala e abstinenţă, e castitate, e feciorie, e virginitate.

11 secunde

E frumos în parc. O alee îngustă, pavată cu piatra de bazalt, împrejmuită de răchiţi şi plopi. Într-o parte se văd focuri de artificii. E ciudat. Artificii în mijlocul zilei?! Am găsit şi eu o bancă. O bancă de lemn de stejar, lemn lăcuit şi cu picioare din fier forjat. E moale! E ca o canapea umplută cu puf de gâscă. TIC-TAC. Ceva ticăie. TIC‑TAC. Ceva ticăie lângă mine. TIC-TAC. Ceva ticăie lângă mine dintr-un sac. TIC-TAC. Ceva ticăie lângă mine dintr-un sac de catifea neagră. TIC-TAC. Desfac cu grijă şi găsesc o bombă cu TIC-TAC ceas.

00:11

Nu are rost să fug. Nu vreau să fug. E mult prea bine aici. TIC

00:10

Încă zece secunde. Zece. Întotdeauna mi-a plăcut numărul zece. E ziua mea de naştere. E numărul meu norocos. E progres, e evoluţie, e viitor, e necunoscut, e haos, e catastrofă, e nimic. TAC

00:09

Nouă secunde. Nouă e de compătimit. A ajuns aproape de final. E ultimul din neamul lui. TIC

00:08

Opt. Opt nu seamănă cu infinitul. Dacă întorci infinitul, tot infinit iese. Opt e finit. Dar Universul e mare. TAC

00:07

Şapte negri mititei rodeau două oase. Unul s-a-necat şi-au rămas doar şase. TIC

00:06

N-au să mai mănânce oase. TAC

00:05

Cinci secunde. Mai am încă pe atât. Aş putea să fug, dar nu are rost. Nu e mare paguba – un biped în minus. TIC

00:04

Patru. Vreau să am patru mâini, patru picioare, patru ochi, patru urechi, patru… degete. Nu mai vreau. TAC

00:03

Trei sute de oameni nu vor suferi după mine, poate măcar treizeci. TIC

00:02

Două secunde sunt de ajuns să-mi dau seama că am irosit nouă secunde degeaba. Două secunde sunt de ajuns şi pentru asta. TAC

00:01

Ultima secundă. Ultima clipă, ultima privire, ultima alee, ultima răchită. Mă simt singur. Şi unu e singur… e singurătate, e solitudine, e melancolie. Şi eu sunt unu. TIC

00:00

Văd undeva o umbră. O căldură imensă mă învăluie. Întâi mâna dreaptă… deja nu o mai simt. Brusc totul e negru. Mă apasă o adâncime îngrozitoare. Nu e nici un tunel, nici o luminiţă. S-a terminat. Sigur cel care a intrat în parc a văzut artificii. Şi el va găsi o bancă, un sac negru, o bombă, un ceas. Fiecare are bomba lui. S-a terminat. Totul s-a terminat. Acum eu TAC.

TIC-TAC TIC-TAC TIC-TAC. Ceva ticăie lângă mine. E o altă bombă cu ceas? Nu. E un ceas fără bombă. E dimineaţă. Vreau să caut un parc.

Doamna E.

Nimeni în lumea asta nu este perfect, iar această imperfecţiune se reflectă în modul în care ne rezolvăm problemele mai mari sau mai mici. O persoană cu probleme într-adevăr mici e Doamna E.

Una din problemele Doamnei E. este chiar Doamna E. Şi problema e una mică. Această doamnă suferă de o fobie stranie: îi este frică de oamenii mari, oameni pe care îi numeşte giganţi. Ciudat, nu-i aşa? Doamna E. se simte ca un pitic într-o lume a uriaşilor, ca un liliputian într-o lume de Guliveri. Şi crede că o pândeşte pericolul la fiecare pas.

Trecând peste asta, printre micile probleme ale Doamnei E. ne numărăm noi, noi care îi stăm în faţă… cu picioarele. Având în vedere că am fost ameninţaţi că vom rămâne cu ochii în soare şi că vom plăti daune morale pentru calomnie, Doamna E. se poate considera salvată. Dar se pare că mai are o mică problemă: nu are experienţa necesară spre a scăpa de noi. Astfel marea autoritate universală, adică Domnii D’ şi D” au hotărât că E. trebuie să-şi continue iniţiereaş trebuie să ne supravegheze o oră în fiecare săptămână. Doar scriind îmi trec fiori prin spate. Nu-mi imaginez cum trebuie sa fie. Ei ba nu >:)

Doamna L.

Un mod subtil, dar eficient pentru a-ţi omorî zilele este simpla prezenţă la o oră de curs condusă de Supremaţia Sa, măiastra în ceremonii, Doamna L.

Conform planului antic de deprimare a elevilor, Măria Sa profită de naivitatea celor prezenţi şi încarcă atmosfera cu sfere pline de răutate, răutate şi, nu în ultimul rând, răutate.

Privind în urmă la momentele din anii precedenţi, am fi putut crede că această entitate superioară posedă un întreg arsenal de sentimente pozitive pe care să le descarce peste marea de fanatici participanţi la asemenea întruniri. Astăzi, însă, adevărata faţă diabolică iese la suprafaţă îngrozind masele şi corupând suflete lipsite de spirit, spre a-şi concepe noi adepţi care să tocească cărţile bibliotecilor.

Probabil în spatele acestei faţade binevoitoare se ascunde dorinţa arzătoare de a distruge bunurile intelectuale ale umanităţii. Chiar dacă umanitatea pur şi simplu uită de aceste valori, Prealuminăţia Sa vrea ca totul să fie dat uitării, apelând la o modalitate brutală, neanderthaliană. Probabil. Probabil nu.

Mă înec într-o baltă de sânge şi limfă. Decapitările în masă inundă întreg universul al aspiraţiilor, al obiectivelor de autorealizare. Mirosul fetid al omuciderilor îmi persistă în nări, în gât, în cap! Ţipete de groază, croncănit de ciori înfundă spaţiul ca o moarte neagră.

Return top