one simple blog

M-am gândit să te omor,
Să te umplu de fum
Ca să te omor din nou.

M-am gândit să te omor
Într-un dormitor
curat
pudrat
În linii albe şi mov.

M-am gândit să te omor
Să-ţi spun că-mi este dor
Iar tu să-mi zâmbeşti uşor.

M-am gândit să te omor
Să-ţi propun un mic frison
Iar tu să mă omori din nou.

M-am gândit să te omor
Şi m-am gândit mult
Şi la cum şi la parfum.

Am să vreau să te omor
Iar tu ai să zici nu
Eu am să oftez şi am să te omor din nou. 

M-am gândit să te omor
Şi am să te strig pe nume
Iar tu să-mi răspunzi în spume.

M-am gândit să te omor
Dar ar fi ciudat
Să mori aşa neaşteptat.

M-am gândit să te omor
Dar m-am gândit mai bine
Şi n-am să te mai omor.

(scris pe când lumea era mai mică)

Plouă. Picături fine de apă cad din cerul întunecat, binecuvântat ici-colo cu câte o pată albastră de senin. Picături brăzdează uşor suprafaţa lacului în nenumărate cercuri care ajung ca mici valuri la mal. Picături îmi spală faţa de încruntare şi mă lasă să privesc, mai bine zis, mă pune să admir – doi cai în ploaie. Parcă ar fi din stâncă. Uneori câte o clipire le trădează plasticitatea. O palmă şubredă de soare îi mângâie. Unul se uită în gol, spre mine, celălalt, aliniat cu seamănul său, este aşezat invers. Nuanţele lor uşor contrastante sunt o minune, o bucată bună de aur pentru un artist. Undeva, în spatele meu, ea apasă cu frică un buton – îi fotografiază. Cât de ridicol! Ea îşi consideră caii muze, în timp ce chiar ea este o muză, şi poate mai mult, ea este o “sirenă în sac de dormit”. O sirenă care cântă şi te atrage în pânza ei de circular, iar apoi te chinuie; nu, nu te înveninează şi nici nu te despică în două – te mănâncă de viu şi, cel mai dureros, îţi ignoră omagiile tale preistorice. Oricum, soluţia e simplă: îţi înfunzi urechile cu ofrandele patetice, dar făcute cu suflet, pe care le găseşti aruncate în iarba înaltă şi aştepţi să treacă ploaia – odată cu ploaia îşi termină şi ea cântecul.

Îmi este frică de propriile-mi simţăminte. Sunt pocnit de un frig lăuntric şi de umbre materiale. Îmi găsesc refugiul, cel puţin refugiul moral, într-un cavou-sanctuar săpat direct în stânca rece a piramidei sociale. Suflete absurde mă inundă şi-mi şoptesc versete interzise.

Îmi atrofiez simţurile. Nu mai simt nimic. Nu văd, nu aud, nu simt, nimic nu mă atinge – sunt de neatins. Sunt semizeu atotputernic, devin demiurg.

Mă trezesc într-un râu de suspine. O durere surdă mă trage la fund. Apa chioară, fără simţuri, mă îneacă încet, dar sigur.

Această moarte sentimentală mă aşteaptă în faţă. De pe coasa de catifea neagră curg picături de sânge. De fapt nu curge nimic. Sunt primul demiurg ucis sentimental prin moarte.