one simple blog

Sunt vinovat.

Sunt vinovat că sunt corb, lemn putred.
Sunt vinovat de moarte.
Sunt vinovat lacrimă, de paloare şi de răsfirare.
Sunt vinovat şi sunt demn de ură.
Sunt vinovat şi la fel de deziluzionat.
Sunt vinovat, mă mint, mă bat, mă înveninez cu propriul venin cu care îmi spui că te-am muşcat. Sunt vinovat şi doare.
Sunt vinovat de foc şi de potop.
Sunt vinovat ca nu ştiu. Nu ştiu că sunt vinovat.
Sunt vinovat de pumnal şi sânge.
Sunt vinovat de cătuşe şi drog.
Sunt vinovat de amintiri.

Cred că sunt vinovat.
Sper că sunt singurul vinovat. Nu merită altcineva să fie vinovat. Nu meriţi tu să fii vinovată.

Sunt vinovat şi ipocrit, fals şi demn de blamat.

Albaştri visători sau negri adânci. Ochii văd doar realitatea. Realitatea e doar ce văd ochii.

Ochii îţi văd picioarele cu care mergi, cu care te plimbi, cu care alergi şi cu care fugi după vise, cu care păşeşti pe vârfuri şi cu care calci în picioare.

Ochii îţi văd mâinile, cu care atingi, cu care simţi, cu care te aperi, cu care mângâi şi cu care loveşti, cu care creezi şi cu care distrugi, cu care desenezi, cu care scrii.

Ochii îţi văd sexul, bărbat sau femeie, cu care te distrezi, unealtă a propriei plăceri şi a plăcerii oferite.

Dar ochii nu îţi văd buzele. Nu vei putea să-ţi citeşti de pe ele, nu vei putea să le vezi volptatea, nu vei putea să le vezi susurul, nu îţi vei putea continua frazele.

Dar ochii nu îţi văd spatele. Nu îţi vei putea vedea spatele arcuit de plăcere, nu îţi vei putea întoarce spatele şi nici nu îţi vei putea privi spatele cum te îndepărtezi.

Dar ochii nu ţi-i vezi. Nu te vei putea vedea clipind, nu îi vei putea vedea închişi în vise şi în somn, nu vei putea vedea golul extazului în care se uită, nu te vei putea cufunda în proprii ochi, nu îţi vei putea vedea sufletul şi lacrimile.

Nu îi vei putea vedea albaştri visători sau negri adânci.

Pentru că nu îi vezi.

Poate nu mai ai răbdare. Poate te-ai săturat. Poate ai vrea să schimbi totul, prietenii, oraşul, familia. Poate vrei să pleci, poate vrei să fugi.

Te-ai săturat să ţi se spună ce să faci.

Te-ai săturat să greşeşti fără să vrei.

Te-ai săturat să greşeşti fără să ştii.

Te-ai săturat să nu ştii şi să pierzi.

Ai reuşit să-l pierzi pe el, fără să vrei, fără să-ţi pese, fără să te doară.

Reuşeşti să o pierzi pe ea, fără să vrei, fără să-ţi pese, fără să te doară.

Nu vreau să mă pierzi pe mine, fără să vrei, fără să-ţi pese, fără să te doară.

Nu vezi, nu simţi, nu-ţi pasă, nu te doare. Tu eşti bine. Noi mai puţin. Dar nu le pasă. I-ai pierdut.

Te-am scos dintr-o cuşcă şi te-am pus în alta. Tu ai tras capacul.

*

Mă simt pierdut, pe un pod al ciudatului, într-un univers absurd, pierdut sub tălpi înalte. Privesc, miros defapt, apa-suflet care se scurge pe sub mine, din mine. Sunt izvorul unui fluviu, pe a cărui pod m-am aşezat uşor, nepăsător, ca un fum amar. Stele licăresc departe, pe un cer incolor, inodor, care nu există în realitate. Ochii lor mă luminează ca stele albastre, mă mint şi mă adulmecă uşor ca un organism pur kinestezic.

Totul e doar dor în mintea mea. Ceaţa din circumvoluţiuni umple şi îneacă universul absurd şi aruncă umbre întunecate pe solul infertil. Poduri ciudate se sfarămă sub presiunea sângelui şi aruncă în aer orice vis sau sentiment. Totul e aici, nimic nu e afară. Totul e aici, nimic nu e dincolo. Eu nu sunt aici. Eu sunt dincolo. Eu sunt nimic.