Ești plastic și public. Inima-ți ruptă în 49 de bucațele. Și ascult un cântec pentru Elias (de la cea cu bucățelele).

Într-o formă sau alta

Adi

aprilie 5th, 2010

ce inima smechera ai tu
e trist inca cand faci schimbi de bucati de inima cu altii. le legi frumos (eu prefer cu ata mov) le faci fundite, fluturasi, pupici si apoi brusc sunt rupte, nu descusute, ci rupte. si nu ramai decat cu zdrente de inima ce atarna de o ata ponosita mov. uneori reusesti se rupi si tu bucata de inima ce ai dat-o, la fel nu o descosi ci o rupi. si asa, incet incet, ajung sa am o inima peticita, rupta, fara sa mai stiu ce e al meu si ce e de la altii. e vesel/trist sa ai o inima arlechin.

Nu mă ascund de cei ce nu sunt orbi.

Priviți prin mine și judecați.

Rămâi în absurd când realul doarme. Mergi pe cărări lungi pline de minciuni și ascunde-te după un copac. Găsește-ți viitorul, transformă-l în absurd și întoarce-te în locul din care ai plecat.

Rămâi în tăcere când adevărul îți țipă în ureche. Tăcerea nu țipă. Rămâi în întuneric și taci. Și va fi lumină.

Și pleacă și du-te, și pleacă și du-te, aleargă, zboară sus și mai sus, fum de țigară, sus și mai sus, până când umbra ta va acoperi pământul și pământul îți va fi umbră. Și îi vei râde soarelui în față, îl vei scuipa între ochi, te vei lupta formal cu el. Soarele de ciudă se va face negru-roșu-negru, mic pitic și din el îți vei face tron. Și cum lumina e a ta, vei inventa o culoare undeva după mov, și astfel vei colora albul și luna. Și te vei întoarce către pământ și le vei râde în față zeilor și dumnezeilor, îi vei scuipa cu noua ta culoare pe buze și te vei lupta formal și cu ei. Îi vei învinge și îți vei face din ei coroană și sceptru; dar nu îi vei purta cu mândrie, ci îi vei trimite să ardă pe o planetă de iubire.

Și îmi vei rămăne tu, oricare ai fi tu, oricare ați fi voi, soare și zeu, lumină. Dar prea târziu este să mai cred; mai bine omoară-mă pe mine netrebnicul, omoară-mă în alb și mov. Apoi omoară-mă cu noua ta culoare.

Eul e manifestarea artistică a unei genialităţi remarcabile. Minunăţia nenumăratelor genialităţi se reflectă direct în cel mai expresiv mod de exprimare umană – arta. Aparent paradoxal eul şi arta sunt cel mai strâns legate prin însăşi diferenţele dintre individualităţi; într-un scenariu în care diferenţele ar fi nule, nu ar mai exista artă, nu ar mai exista „eu”, „tu” şi probabil nici „noi”: prin tine mă identific ca „eu” şi prin mine te identifici ca „tu”.

Absurda feminitate a unei creaturi umane ascunde în spate diabolica dorinţă de dominare a dominatorului. Puterea obţinută astfel i se va scurge prin toţi porii ca un seu parfumat care o va înconjura, o va înveli, o va îmbraca în ţoale magice şi astfel va continua să-şi exercite magia asupra sufletelor sărace, asupra eurilor lipsite de noroc.

Acele euri feminine îşi păstraeză partea brută aşteptând să fie aparent dominate de forţe superioare. Acele feminităţi îşi vor căuta refugiul în eurile dominante care se manifestă prin volumul vocii sau prin imensitatea enciclopedică a gândului. Părul lung sau negru, cărţile albe sau stufoase, zâmbetul triunghiular şi râsul diabolic sunt punctele de interes ale dominanţei şi puncte de inflexiune pentru acele feminisme.

*

Cu capul sub apă, când nu mai respiri şi totul e aşa frumos, sentimentele ating şi îneacă alte ţărmuri. Dominarea e inutilă sau absurdă. Totul se mişcă prea repede şi prea încet pentru a fi înţeles. Preferi să fii dus de val, ajungi din port în port, din stâncă în stâncă şi rămâi doar cu cicatrice. Preferi să faci valuri, egoismul va trimite din port în port, din stâncă în stâncă şi rămân doar cicatrice.

Mori? Mori. Mori! Ai murit. Eşti moartă. Te-a omorât. Rămăşiţele tale organice se scufundă în acel noroi infect cu tot cu sânge, petale sau vertebre robotice. Nu mai rămâne nicio urmă sau umbră fadă din zâmbetul tău ameţitor şi plin, din privirea ta suavă, din lacrimile tale dulci-amărui.

Dar nici noroiul nu te mai suportă. Te vomită, îşi revarsă intestinele într-o incercare zadarnică şi iluzorie de a se purifica de boala sângelui tău efervescent cu care l-ai pângărit două zile lungi şi întunecate. Două zile nu a plouat, neavând cine să plângă, două zile soarele nu a luminat, neavând ce chip şi ce zâmbet alb să mângâie, două zile florile nu au mai crescut, neavând ce să acopere cu petalele lor. Două zile a durat dispariţia ta sub noroiul social.

Şi ai înviat a doua zi după cum ai scris pe blog: ploi şi soare, flori şi suc de portocale, explozie de lumini şi umbre, sunet şi formă. Ţi-au admirat frumuseţea interioară care se revărsa necontenit şi cu care renăşteai. Renăşteai orgasmic, cu trup, suflet, virginitate, toate neprihănite de ochii lui.

Fetele poartă papion (?)

Vreau să fiu un papion. Să mă iei cu tine când pleci la Paris, să mă aşezi cu grijă lângă lenjerie să nu ma şifonez. Seara la cină să mă pui la gâtul tău peste cămaşa albă ca un simplu şi inutil articol vestimentar şi apoi să fii admirată pentru stilul tău nonconformist şi pentru papionul tău negru. Să fim serioşi, fetele nu poartă papion. Apoi seara ajungând în camera ta de pe Champs Elysée să mă desfaci cu grijă de la gâtul tău superb şi să mă arunci pe patul din mijlocul camerei şi să te uiţi pe geam la luminiţile turnului Eiffel. A doua zi diminieaţă să mă desfaci cu grijă şi, cu o perie moale, să-mi cureţi negrul de orice linie sau pată, să mă faci ca nou. Când te întorci acasă să mă pui în dulap şi să le povesteşti despre Paris. Să mă mai porţi din când în când şi apoi să uiţi de mine.

Apoi, peste mulţi ani, să faci curat în dulap şi să mă găseşti prăfuit într-un colţ. Copii te vor întreba ce e cu mine. Tu să le răspunzi cu dor că am fost papionul tău şi să le povesteşti de Paris.

Vreau sa fiu un papion, papionul tău.

Sunt vinovat că sunt corb, lemn putred.
Sunt vinovat de moarte.
Sunt vinovat lacrimă, de paloare şi de răsfirare.
Sunt vinovat şi sunt demn de ură.
Sunt vinovat şi la fel de deziluzionat.
Sunt vinovat, mă mint, mă bat, mă înveninez cu propriul venin cu care îmi spui că te-am muşcat. Sunt vinovat şi doare.
Sunt vinovat de foc şi de potop.
Sunt vinovat ca nu ştiu. Nu ştiu că sunt vinovat.
Sunt vinovat de pumnal şi sânge.
Sunt vinovat de cătuşe şi drog.
Sunt vinovat de amintiri.

Cred că sunt vinovat.
Sper că sunt singurul vinovat. Nu merită altcineva să fie vinovat. Nu meriţi tu să fii vinovată.

Sunt vinovat şi ipocrit, fals şi demn de blamat.

Ochii îţi văd picioarele cu care mergi, cu care te plimbi, cu care alergi şi cu care fugi după vise, cu care păşeşti pe vârfuri şi cu care calci în picioare.

Ochii îţi văd mâinile, cu care atingi, cu care simţi, cu care te aperi, cu care mângâi şi cu care loveşti, cu care creezi şi cu care distrugi, cu care desenezi, cu care scrii.

Ochii îţi văd sexul, bărbat sau femeie, cu care te distrezi, unealtă a propriei plăceri şi a plăcerii oferite.

Dar ochii nu îţi văd buzele. Nu vei putea să-ţi citeşti de pe ele, nu vei putea să le vezi volptatea, nu vei putea să le vezi susurul, nu îţi vei putea continua frazele.

Dar ochii nu îţi văd spatele. Nu îţi vei putea vedea spatele arcuit de plăcere, nu îţi vei putea întoarce spatele şi nici nu îţi vei putea privi spatele cum te îndepărtezi.

Dar ochii nu ţi-i vezi. Nu te vei putea vedea clipind, nu îi vei putea vedea închişi în vise şi în somn, nu vei putea vedea golul extazului în care se uită, nu te vei putea cufunda în proprii ochi, nu îţi vei putea vedea sufletul şi lacrimile.

Nu îi vei putea vedea albaştri visători sau negri adânci.

Pentru că nu îi vezi.

Te-ai săturat să ţi se spună ce să faci.

Te-ai săturat să greşeşti fără să vrei.

Te-ai săturat să greşeşti fără să ştii.

Te-ai săturat să nu ştii şi să pierzi.

Ai reuşit să-l pierzi pe el, fără să vrei, fără să-ţi pese, fără să te doară.

Reuşeşti să o pierzi pe ea, fără să vrei, fără să-ţi pese, fără să te doară.

Nu vreau să mă pierzi pe mine, fără să vrei, fără să-ţi pese, fără să te doară.

Nu vezi, nu simţi, nu-ţi pasă, nu te doare. Tu eşti bine. Noi mai puţin. Dar nu le pasă. I-ai pierdut.

Te-am scos dintr-o cuşcă şi te-am pus în alta. Tu ai tras capacul.

*

Mă simt pierdut, pe un pod al ciudatului, într-un univers absurd, pierdut sub tălpi înalte. Privesc, miros defapt, apa-suflet care se scurge pe sub mine, din mine. Sunt izvorul unui fluviu, pe a cărui pod m-am aşezat uşor, nepăsător, ca un fum amar. Stele licăresc departe, pe un cer incolor, inodor, care nu există în realitate. Ochii lor mă luminează ca stele albastre, mă mint şi mă adulmecă uşor ca un organism pur kinestezic.

Totul e doar dor în mintea mea. Ceaţa din circumvoluţiuni umple şi îneacă universul absurd şi aruncă umbre întunecate pe solul infertil. Poduri ciudate se sfarămă sub presiunea sângelui şi aruncă în aer orice vis sau sentiment. Totul e aici, nimic nu e afară. Totul e aici, nimic nu e dincolo. Eu nu sunt aici. Eu sunt dincolo. Eu sunt nimic.

Îmi pare rău că sunt aşa cum sunt, că nu ştiu cum să ma port cu cineva care ţine la mine, că nu ştiu să ascult şi că nu ştiu să vorbesc cum şi când trebuie.

Îmi pare rău că nu ştiu să-mi asum niciodată vina şi că tot timpul caut scuze.

Îmi pare rău că abia acum zic “îmi pare rău”.

Îmi pare rău ca nu ştiu să apreciez un “îmi pare rău”.

Eşti prima persoană care mi-a arătat propriile defecte şi asta înseamnă pentru mine că îţi pasă.

Îmi este greu până reuşesc să mă schimb.

Îmi spuneai că nu vrei să mă schimbi, dar o poţi face şi o poţi face în bine.

Şi mi-ar plăcea să o faci.

Eşti prima persoană care m-a dat jos din lumea mea, lume în care mă aşezasem pe un soclu care nu mi se parea niciodată suficient de înalt.

Eşti prima persoană care vrea să mă maturizez.

Mulţumesc.