Rămâi în amurg când soarele îți arde pielea. Rămâi în amurg și așează-te pe sicriul morții tale. Abateți umbra asupra ei și închide-i sicriul din cuie de lumină.

Rămâi în absurd când realul doarme. Mergi pe cărări lungi pline de minunciuni și ascunde-te după un copac. Găsește-ți viitorul, transformă-l în absurd și întoarce-te în locul din care ai plecat.

Rămâi în tăcere când adevărul îți țipă în ureche. Tăcerea nu țipă. Rămâi în întuneric și taci. Și va fi lumină.

Și pleacă și du-te, și pleacă și du-te, aleargă, zboară sus și mai sus, fum de țigară, sus și mai sus, până când umbra ta va acoperi pământul și pământul îți va fi umbră. Și îi vei râde soarelui în față, îl vei scuipa între ochi, te vei lupta formal cu el. Soarele de ciudă se va face negru-roșu-negru, mic pitic și din el îți vei face tron. Și cum lumina e a ta, vei inventa o culoare undeva după mov, și astfel vei colora albul și luna. Și te vei întoarce către pământ și le vei râde în față zeilor și dumnezeilor, îi vei scuipa cu noua ta culoare pe buze și te vei lupta formal și cu ei. Îi vei învinge și îți vei face din ei coroană și sceptru; dar nu îi vei purta cu mândrie, ci îi vei trimite să ardă pe o planetă de iubire.

Și îmi vei rămăne tu, oricare ai fi tu, oricare ați fi voi, soare și zeu, lumină. Dar prea târziu este să mai cred; mai bine omoară-mă pe mine netrebnicul, omoară-mă în alb și mov. Apoi omoară-mă cu noua ta culoare.