Eul e un amestec coloidal de individualitate, idei, procese, fenomene, analize, un amestec miscibil la limită; limita e graniţa fină, linia punctată dintre posibil şi imoral, sau poate dintre moral şi imposibil; o linie trasă stângaci de o mână tremurând de incertitudine, de libertate, mâna unui sentimentalist raţional, un adept al ştiinţei care se lasă copleşit de propriile sentimente, mai bine zis se lasă copleşit de dorinţa frământătoare de a-şi controla sentimentele dincolo de necesitate, pentru a fi sigur că poate fi acceptat, că se poate accepta. O mână imatură care nu-şi cunoaşte decât propriul suflet şi care tânjeşte în nevoia sa de nou. O mână care şi-a adăpat setea dintr-un izvor al exactului, al rigidului, dar în care nu mai e în stare nici măcar să se clătească. O mână care ar vrea să se scalde într-un ocean de sentimente, de fenomene proprii care nu au (ne)voie să fie explicate, un ocean pe care l-a atins rareori, cu unghia de la degetul mic, atunci când era săturat, îndestulat de apa izvorului. Dar izvorul a început să sece şi nu-i mai poate răcori gâtlejul însetat, sau poate mănâ a crescut dincolo de posibilitatea izvorului de a-l mai adăpa. Mâna vrea să-noate în oceanul în care poate să-şi aleagă valul şi apa pe care să le înfrunte, fără a mai fi condiţionat de debitul izvorului. Mâna vrea să-noate în oceanul plin de ceaţă în care să se piardă şi în care să se găsescă cu o altă mână în mijlocul ei; sau la margine. Mâna unui specimen uman care are nevoie de un altfel de afecţiune, care vrea să iubească altfel şi să fie iubit altfel; o afecţiune, o iubire mai vie, mai condenstată, mai coaptă, o iubire pe jumătate tabu, ascunsă de ochii indiscreţi din ocean.
