one simple blog

Rămâi în amurg când soarele îți arde pielea. Rămâi în amurg și așează-te pe sicriul morții tale. Abateți umbra asupra ei și închide-i sicriul din cuie de lumină.

Rămâi în absurd când realul doarme. Mergi pe cărări lungi pline de minunciuni și ascunde-te după un copac. Găsește-ți viitorul, transformă-l în absurd și întoarce-te în locul din care ai plecat.

Rămâi în tăcere când adevărul îți țipă în ureche. Tăcerea nu țipă. Rămâi în întuneric și taci. Și va fi lumină.

Și pleacă și du-te, și pleacă și du-te, aleargă, zboară sus și mai sus, fum de țigară, sus și mai sus, până când umbra ta va acoperi pământul și pământul îți va fi umbră. Și îi vei râde soarelui în față, îl vei scuipa între ochi, te vei lupta formal cu el. Soarele de ciudă se va face negru-roșu-negru, mic pitic și din el îți vei face tron. Și cum lumina e a ta, vei inventa o culoare undeva după mov, și astfel vei colora albul și luna. Și te vei întoarce către pământ și le vei râde în față zeilor și dumnezeilor, îi vei scuipa cu noua ta culoare pe buze și te vei lupta formal și cu ei. Îi vei învinge și îți vei face din ei coroană și sceptru; dar nu îi vei purta cu mândrie, ci îi vei trimite să ardă pe o planetă de iubire.

Și îmi vei rămăne tu, oricare ai fi tu, oricare ați fi voi, soare și zeu, lumină. Dar prea târziu este să mai cred; mai bine omoară-mă pe mine netrebnicul, omoară-mă în alb și mov. Apoi omoară-mă cu noua ta culoare.

(scris pe când lumea era mai mică, scris apoi când lumea era deja prea mare să mai poată fi îmbrăţişată)

Eul e manifestarea artistică a unei genialităţi remarcabile. Minunăţia nenumăratelor genialităţi se reflectă direct în cel mai expresiv mod de exprimare umană – arta. Aparent paradoxal eul şi arta sunt cel mai strâns legate prin însăşi diferenţele dintre individualităţi; într-un scenariu în care diferenţele ar fi nule, nu ar mai exista artă, nu ar mai exista „eu”, „tu” şi probabil nici „noi”: prin tine mă identific ca „eu” şi prin mine te identifici ca „tu”.

Absurda feminitate a unei creaturi umane ascunde în spate diabolica dorinţă de dominare a dominatorului. Puterea obţinută astfel i se va scurge prin toţi porii ca un seu parfumat care o va înconjura, o va înveli, o va îmbraca în ţoale magice şi astfel va continua să-şi exercite magia asupra sufletelor sărace, asupra eurilor lipsite de noroc.

Acele euri feminine îşi păstraeză partea brută aşteptând să fie aparent dominate de forţe superioare. Acele feminităţi îşi vor căuta refugiul în eurile dominante care se manifestă prin volumul vocii sau prin imensitatea enciclopedică a gândului. Părul lung sau negru, cărţile albe sau stufoase, zâmbetul triunghiular şi râsul diabolic sunt punctele de interes ale dominanţei şi puncte de inflexiune pentru acele feminisme.

*

Cu capul sub apă, când nu mai respiri şi totul e aşa frumos, sentimentele ating şi îneacă alte ţărmuri. Dominarea e inutilă sau absurdă. Totul se mişcă prea repede şi prea încet pentru a fi înţeles. Preferi să fii dus de val, ajungi din port în port, din stâncă în stâncă şi rămâi doar cu cicatrice. Preferi să faci valuri, egoismul va trimite din port în port, din stâncă în stâncă şi rămân doar cicatrice.

Plângi. Din ochii tăi balonaţi curge o ploaie mucedă care încinge pielea şi demonizează sufletul. Din săruturile tatuate pe piele s-au aprins incizii circulare din care ţi se scurg ultimele picături ale sângelui tău efervescent. Picoarele ţi se descompun în noroiul gripal în care te-ai îngropat alaltăieri. Petalele ultimei flori perverse îţi acoperă sânii roşii şi tumefiaţi de pasiunea aceea istovitoare care te-a reinventat. Ai fost somată să pleci, ai venit. Ai fost somată sa vii, ai plecat. Nu ai mai fost somată şi ţi-a rămas să domneşti trădată pustiul sufletului tău umed şi inflamat, sângerând şi pulsând. Cuvintele fatale, spuse ca o lege universală ţi-au imprimat pe faţă un zâmbet alb şi tâmp şi ţi-a actualizat lumina ochilor, transformându-ţi privirea într-un aur al nebunilor. Palma îţi păstrează vag parfumul dulceag al o pseudodrogului care te-a calmat, te-a fermecat, te-a fascinat, te-a penetrat, iar şi iar, şi apoi te-a înveninat. Ai trăit ca o maşinarie atestată cu vertebre robotice şi cu cifre luminoase în locul porilor. Niciun medicament prescris sau precipitat nu ţi-a dat înapoi avantajul sau plăcerea inocentă, sau poate nu, a zilelor asigurate de un cer albastru şi de ochii lui otrăvitor de frumoşi.

Mori? Mori. Mori! Ai murit. Eşti moartă. Te-a omorât. Rămăşiţele tale organice se scufundă în acel noroi infect cu tot cu sânge, petale sau vertebre robotice. Nu mai rămâne nicio urmă sau umbră fadă din zâmbetul tău ameţitor şi plin, din privirea ta suavă, din lacrimile tale dulci-amărui.

Dar nici noroiul nu te mai suportă. Te vomită, îşi revarsă intestinele într-o incercare zadarnică şi iluzorie de a se purifica de boala sângelui tău efervescent cu care l-ai pângărit două zile lungi şi întunecate. Două zile nu a plouat, neavând cine să plângă, două zile soarele nu a luminat, neavând ce chip şi ce zâmbet alb să mângâie, două zile florile nu au mai crescut, neavând ce să acopere cu petalele lor. Două zile a durat dispariţia ta sub noroiul social.

Şi ai înviat a doua zi după cum ai scris pe blog: ploi şi soare, flori şi suc de portocale, explozie de lumini şi umbre, sunet şi formă. Ţi-au admirat frumuseţea interioară care se revărsa necontenit şi cu care renăşteai. Renăşteai orgasmic, cu trup, suflet, virginitate, toate neprihănite de ochii lui.

(scris cu un an în urmă, pe când lumea era mai mică)

Fetele poartă papion (?)

Vreau să fiu un papion. Să mă iei cu tine când pleci la Paris, să mă aşezi cu grijă lângă lenjerie să nu ma şifonez. Seara la cină să mă pui la gâtul tău peste cămaşa albă ca un simplu şi inutil articol vestimentar şi apoi să fii admirată pentru stilul tău nonconformist şi pentru papionul tău negru. Să fim serioşi, fetele nu poartă papion. Apoi seara ajungând în camera ta de pe Champs Elysée să mă desfaci cu grijă de la gâtul tău superb şi să mă arunci pe patul din mijlocul camerei şi să te uiţi pe geam la luminiţile turnului Eiffel. A doua zi diminieaţă să mă desfaci cu grijă şi, cu o perie moale, să-mi cureţi negrul de orice linie sau pată, să mă faci ca nou. Când te întorci acasă să mă pui în dulap şi să le povesteşti despre Paris. Să mă mai porţi din când în când şi apoi să uiţi de mine.

Apoi, peste mulţi ani, să faci curat în dulap şi să mă găseşti prăfuit într-un colţ. Copii te vor întreba ce e cu mine. Tu să le răspunzi cu dor că am fost papionul tău şi să le povesteşti de Paris.

Vreau sa fiu un papion, papionul tău.