(scris pe când lumea era mai mică)


Plouă. Picături fine de apă cad din cerul întunecat, binecuvântat ici-colo cu câte o pată albastră de senin. Picături brăzdează uşor suprafaţa lacului în nenumărate cercuri care ajung ca mici valuri la mal. Picături îmi spală faţa de încruntare şi mă lasă să privesc, mai bine zis, mă pune să admir – doi cai în ploaie. Parcă ar fi din stâncă. Uneori câte o clipire le trădează plasticitatea. O palmă şubredă de soare îi mângâie. Unul se uită în gol, spre mine, celălalt, aliniat cu seamănul său, este aşezat invers. Nuanţele lor uşor contrastante sunt o minune, o bucată bună de aur pentru un artist. Undeva, în spatele meu, ea apasă cu frică un buton – îi fotografiază. Cât de ridicol! Ea îşi consideră caii muze, în timp ce chiar ea este o muză, şi poate mai mult, ea este o “sirenă în sac de dormit”. O sirenă care cântă şi te atrage în pânza ei de circular, iar apoi te chinuie; nu, nu te înveninează şi nici nu te despică în două – te mănâncă de viu şi, cel mai dureros, îţi ignoră omagiile tale preistorice. Oricum, soluţia e simplă: îţi înfunzi urechile cu ofrandele patetice, dar făcute cu suflet, pe care le găseşti aruncate în iarba înaltă şi aştepţi să treacă ploaia – odată cu ploaia îşi termină şi ea cântecul.