2008 June | adi.david

Plictiseala cronică dusă la extrem poate, într-un mod ipotetic, să distrugă orice urmă de social.

Plictiseala macină ca o moară de vânt. Macină suflete goale, suflete-nud, suflete perverse, macină mâini, mâini aspre, mâini încătuşate, mâini înjugate la plugul timpului care brăzdează ogorul orgoliului colectiv, orgoliului social.

Plictiseala e locomotiva creativităţii oamenilor de geniu, creatorii lucrurilor simple ce ucid plictiseala, geniile care au atât de multe circumvoluţiuni plictisite de algoritmi, de logici, de metode, de ideologii, de sentimente. Plictiseala e autorul moral a atâtor creaţii, a atâtor minuni, a atâtor instrumente, a atâtor morţi, a atâtor naşteri.

Plictiseala creează monştri groteşti, căliţi în focurile Gheenei, ascunşi în abisuri înfundate şi înecaţi în apele Styxului. Plictiseala creează semizei îngrozitori în frumuseţea lor, terifianţi în minunăţia lor, creaturi mistuite de zeluri înalte, de scopuri ascunse, de vise încuiate.

Plictiseala e scaunul răsucit pe care nu stau funduri cuprinse de spasme musculare, ci funduri care răsuflă uşuraţi după o masă grea, funduri care oftează din greu.

Plictiseala trece de magia lucrurilor absurde sau de cea a lucrurilor banale. E absurd de banală şi banal de absurdă.

Plictiseala e lipsă, e gol, e pustiu, e vid, e nevoie, e necesitate, e dor. Plictiseala e abstinenţă, e castitate, e feciorie, e virginitate.

E frumos în parc. O alee îngustă, pavată cu piatra de bazalt, împrejmuită de răchiţi şi plopi. Într-o parte se văd focuri de artificii. E ciudat. Artificii în mijlocul zilei?! Am găsit şi eu o bancă. O bancă de lemn de stejar, lemn lăcuit şi cu picioare din fier forjat. E moale! E ca o canapea umplută cu puf de gâscă. TIC-TAC. Ceva ticăie. TIC‑TAC. Ceva ticăie lângă mine. TIC-TAC. Ceva ticăie lângă mine dintr-un sac. TIC-TAC. Ceva ticăie lângă mine dintr-un sac de catifea neagră. TIC-TAC. Desfac cu grijă şi găsesc o bombă cu TIC-TAC ceas.