adi.david

Plângi. Din ochii tăi balonaţi curge o ploaie mucedă care încinge pielea şi demonizează sufletul. Din săruturile tatuate pe piele s-au aprins incizii circulare din care ţi se scurg ultimele picături ale sângelui tău efervescent. Picoarele ţi se descompun în noroiul gripal în care te-ai îngropat alaltăieri. Petalele ultimei flori perverse îţi acoperă sânii roşii şi tumefiaţi de pasiunea aceea istovitoare care te-a reinventat. Ai fost somată să pleci, ai venit. Ai fost somată sa vii, ai plecat. Nu ai mai fost somată şi ţi-a rămas să domneşti trădată pustiul sufletului tău umed şi inflamat, sângerând şi pulsând. Cuvintele fatale, spuse ca o lege universală ţi-au imprimat pe faţă un zâmbet alb şi tâmp şi ţi-a actualizat lumina ochilor, transformându-ţi privirea într-un aur al nebunilor. Palma îţi păstrează vag parfumul dulceag al o pseudodrogului care te-a calmat, te-a fermecat, te-a fascinat, te-a penetrat, iar şi iar, şi apoi te-a înveninat. Ai trăit ca o maşinarie atestată cu vertebre robotice şi cu cifre luminoase în locul porilor. Niciun medicament prescris sau precipitat nu ţi-a dat înapoi avantajul sau plăcerea inocentă, sau poate nu, a zilelor asigurate de un cer albastru şi de ochii lui otrăvitor de frumoşi.

Mori? Mori. Mori! Ai murit. Eşti moartă. Te-a omorât. Rămăşiţele tale organice se scufundă în acel noroi infect cu tot cu sânge, petale sau vertebre robotice. Nu mai rămâne nicio urmă sau umbră fadă din zâmbetul tău ameţitor şi plin, din privirea ta suavă, din lacrimile tale dulci-amărui.

Dar nici noroiul nu te mai suportă. Te vomită, îşi revarsă intestinele într-o incercare zadarnică şi iluzorie de a se purifica de boala sângelui tău efervescent cu care l-ai pângărit două zile lungi şi întunecate. Două zile nu a plouat, neavând cine să plângă, două zile soarele nu a luminat, neavând ce chip şi ce zâmbet alb să mângâie, două zile florile nu au mai crescut, neavând ce să acopere cu petalele lor. Două zile a durat dispariţia ta sub noroiul social.

Şi ai înviat a doua zi după cum ai scris pe blog: ploi şi soare, flori şi suc de portocale, explozie de lumini şi umbre, sunet şi formă. Ţi-au admirat frumuseţea interioară care se revărsa necontenit şi cu care renăşteai. Renăşteai orgasmic, cu trup, suflet, virginitate, toate neprihănite de ochii lui.

(scris cu un an în urmă, pe când lumea era mai mică)

Fetele poartă papion (?)

Vreau să fiu un papion. Să mă iei cu tine când pleci la Paris, să mă aşezi cu grijă lângă lenjerie să nu ma şifonez. Seara la cină să mă pui la gâtul tău peste cămaşa albă ca un simplu şi inutil articol vestimentar şi apoi să fii admirată pentru stilul tău nonconformist şi pentru papionul tău negru. Să fim serioşi, fetele nu poartă papion. Apoi seara ajungând în camera ta de pe Champs Elysée să mă desfaci cu grijă de la gâtul tău superb şi să mă arunci pe patul din mijlocul camerei şi să te uiţi pe geam la luminiţile turnului Eiffel. A doua zi diminieaţă să mă desfaci cu grijă şi, cu o perie moale, să-mi cureţi negrul de orice linie sau pată, să mă faci ca nou. Când te întorci acasă să mă pui în dulap şi să le povesteşti despre Paris. Să mă mai porţi din când în când şi apoi să uiţi de mine.

Apoi, peste mulţi ani, să faci curat în dulap şi să mă găseşti prăfuit într-un colţ. Copii te vor întreba ce e cu mine. Tu să le răspunzi cu dor că am fost papionul tău şi să le povesteşti de Paris.

Vreau sa fiu un papion, papionul tău.

Vis nebun 
al nopţii albe
durere surdă
Vis nebun
al lumii oarbe
pline de avânt
Vis nebun
al nopţii albe.

Sunt vinovat.

Sunt vinivat că sunt corb, lemn putred.
Sunt vinovat de moarte.
Sunt vinovat lacrimă, de paloare şi de răsfirare.
Sunt vinovat şi sunt demn de ură.
Sunt vinovat şi la fel de deziluzionat.
Sunt vinovat, mă mint, mă bat, mă înveninez cu propriul venin cu care îmi spui că te-am muşcat. Sunt vinovat şi doare.
Sunt vinovat de foc şi de potop.
Sunt vinovat ca nu ştiu. Nu ştiu că sunt vinovat.
Sunt vinovat de pumnal şi sânge.
Sunt vinovat de cătuşe şi drog.
Sunt vinovat de amintiri.

Cred că sunt vinovat.
Sper că sunt singurul vinovat. Nu merită altcineva să fie vinovat. Nu meriţi tu să fii vinovată.

Sunt vinovat şi ipocrit, fals şi demn de blamat.

Albaştri visători sau negri adânci. Ochii văd doar realitatea. Realitatea e doar ce văd ochii.

Ochii îţi văd picioarele cu care mergi, cu care te plimbi, cu care alergi şi cu care fugi după vise, cu care păşeşti pe vârfuri şi cu care calci în picioare.

Ochii îţi văd mâinile, cu care atingi, cu care simţi, cu care te aperi, cu care mângâi şi cu care loveşti, cu care creezi şi cu care distrugi, cu care desenezi, cu care scrii.

Ochii îţi văd sexul, bărbat sau femeie, cu care te distrezi, unealtă a propriei plăceri şi a plăcerii oferite.

Dar ochii nu îţi văd buzele. Nu vei putea să-ţi citeşti de pe ele, nu vei putea să le vezi volptatea, nu vei putea să le vezi susurul, nu îţi vei putea continua frazele.

Dar ochii nu îţi văd spatele. Nu îţi vei putea vedea spatele arcuit de plăcere, nu îţi vei putea întoarce spatele şi nici nu îţi vei putea privi spatele cum te îndepărtezi.

Dar ochii nu ţi-i vezi. Nu te vei putea vedea clipind, nu îi vei putea vedea închişi în vise şi în somn, nu vei putea vedea golul extazului în care se uită, nu te vei putea cufunda în proprii ochi, nu îţi vei putea vedea sufletul şi lacrimile.

Nu îi vei putea vedea albaştri visători sau negri adânci.

Pentru că nu îi vezi.

Poate nu mai ai răbdare. Poate te-ai săturat. Poate ai vrea să schimbi totul, prietenii, oraşul, familia. Poate vrei să pleci, poate vrei să fugi.

Te-ai săturat să ţi se spună ce să faci.

Te-ai săturat să greşeşti fără să vrei.

Te-ai săturat să greşeşti fără să ştii.

Te-ai săturat să nu ştii şi să pierzi.

Ai reuşit să-l pierzi pe el, fără să vrei, fără să-ţi pese, fără să te doară.

Reuşeşti să o pierzi pe ea, fără să vrei, fără să-ţi pese, fără să te doară.

Nu vreau să mă pierzi pe mine, fără să vrei, fără să-ţi pese, fără să te doară.

Nu vezi, nu simţi, nu-ţi pasă, nu te doare. Tu eşti bine. Noi mai puţin. Dar nu le pasă. I-ai pierdut.

Te-am scos dintr-o cuşcă şi te-am pus în alta. Tu ai tras capacul.

*

Mă simt pierdut, pe un pod al ciudatului, într-un univers absurd, pierdut sub tălpi înalte. Privesc, miros defapt, apa-suflet care se scurge pe sub mine, din mine. Sunt izvorul unui fluviu, pe a cărui pod m-am aşezat uşor, nepăsător, ca un fum amar. Stele licăresc departe, pe un cer incolor, inodor, care nu există în realitate. Ochii lor mă luminează ca stele albastre, mă mint şi mă adulmecă uşor ca un organism pur kinestezic.

Totul e doar dor în mintea mea. Ceaţa din circumvoluţiuni umple şi îneacă universul absurd şi aruncă umbre întunecate pe solul infertil. Poduri ciudate se sfarămă sub presiunea sângelui şi aruncă în aer orice vis sau sentiment. Totul e aici, nimic nu e afară. Totul e aici, nimic nu e dincolo. Eu nu sunt aici. Eu sunt dincolo. Eu sunt nimic.

Îmi pare rău.

Îmi pare rău că sunt aşa cum sunt, că nu ştiu cum să ma port cu cineva care ţine la mine, că nu ştiu să ascult şi că nu ştiu să vorbesc cum şi când trebuie.

Îmi pare rău că nu ştiu să-mi asum niciodată vina şi că tot timpul caut scuze.

Îmi pare rău că abia acum zic “îmi pare rău”.

Îmi pare rău ca nu ştiu să apreciez un “îmi pare rău”.

Eşti prima persoană care mi-a arătat propriile defecte şi asta înseamnă pentru mine că îţi pasă.

Îmi este greu până reuşesc să mă schimb.

Îmi spuneai că nu vrei să mă schimbi, dar o poţi face şi o poţi face în bine.

Şi mi-ar plăcea să o faci.

Eşti prima persoană care m-a dat jos din lumea mea, lume în care mă aşezasem pe un soclu care nu mi se parea niciodată suficient de înalt.

Eşti prima persoană care vrea să mă maturizez.

Mulţumesc.

~ e trăire, e sentiment, e savoare, e candoare, e stupoare. ~ e surâsul unei ploi de vară, e zâmbetul primei zăpezi. ~ e frisonul cald al ceaiului negru cu lapte din mâinile tale. ~ e sarea din părul tău şi nisipul de pe mâna ta stângă.

~ e zâmbetul tău nevinovat, căldura pe care o simt când te sărut sau nopţile în care mă trezesc dezbrăcat după ce te-am visat.

~ e în aerul pe care nu mă laşi să-l respir şi în apa pe care nu te las să o bei. ~ e tortura abstinenţei.

~ e când ne vedem zâmbind şi nu ştim de ce. Şi nici nu ne interesează.

~ e copilăria simpatică dintre noi care nu ne lasă să trăim adult.

~ eşti tu, cea care citeşti prima. ~ eşti tu, cea pe care o voi vedea la răscruce, când cerul va fi negru luminat, iar mâna va fi caldă.

Prima ninsoare, primul gând zboară la tine, aşa cum a venit, alb şi pufos. fulg

Prima ninsoare, prima notă de stranie melancolie şi somn suav. dor

Prima ninsoare, primul sărut îmi aduce amine lucruri uitate. cald

Prima ninsoare, primul fior îmi curge iar pe spate ca atunci. atingere

Prima ninsoare, primul nostru sentiment reciproc. noapte

Prima ninsoare, prima mână trecută peste spatele tău încalzit. rece

Prima ninsoare, prima noastră privire ascunsă. lumină

Prima ninsoare, prima adiere a amintirii noastre. parfum

Prima ninsoare, prima pagină cade fantastic din jurnalul nostru intim. privire

Prima ninsoare, prima reflexie a lunii ce a trecut. zâmbet

Prima ninsoare, prima dată a fost mai scurt şi rece, acum suntem împreuna. aventură

Prima ninsoare de fulgi, primul viscol de doruri, de calde atingeri, de nopţi luminoase şi reci, de parfumuri, de priviri, de zâmbete aventuroase.